Astazi, pasii m-au purtat catre tine si departe de tine. Astazi, mai mult ca ieri am vrut sa nu mai simt pentru ca nu stiu cum sa ma despart de tine, nu stiu cum sa plec de langa tine si ajung sa-mi las suflet si simtiri in umbra ochilor tai verzi.

Astazi, te iubesc.

                                                       

Este Dragobetele, iubitul meu!

Sa fii fericit alaturi de iubirea ta iar pe mine pastreaza-ma la cat mai mare distanta. Si astazi, si maine si in vietile ce vor urma.

Iti este bine cand eu nu sunt asa ca nu voi face nimic sa-ti umbresc fericirea. In continuare o sa te mint cu zambete si o sa-ti spun ca imi este bine.

Pentru ca imi este bine. Chiar imi este :)

Imi spui sa nu mai fiu copil...
Imi spui sa te inteleg...
........si in rest nu-mi mai spui nimic decat o nenorocita de cifra "3" aruncata pe taste....
Merit mai mult, ar fi trebuit sa-ti dai seama. Nu faci decat sa ma jignesti asa, sa imi manjesti fiecare sentiment pe care il cresc in mine, sa-mi stergi fiecare zambet....

De ce asa? De fapt, altfel cum? Ai dreptate, nu a spus nimeni ca despartirile sunt usoare, intotdeauna cineva pune mai mult suflet si.....

Eram intr-o colivie, o colivie frumoasa, o simteam ca fiind lumea mea de basm, in care totul sau aproape totul era perfect.

Ai aparut tu si ai tinut neaparat sa-mi redai libertatea, mi-ai spus ca vrei sa ma faci sa ma indragostesc de tine si ai reusit. Pentru o clipa am zburat in jurul tau, mi-am intins aripile si te-am cuprins cu ele, ti-am mangaiat chipul si ti-am ascultat bataile inimii si asa am invatat sa dansez. 

Pentru scurt timp. Pentru ca n-ai mai putut si n-ai mai vrut. Asa ca ai luat alta decizie. Sa ma arunci din nou in colivia mea frumoasa. Iar eu trebuia sa inteleg si sa accept. 

Si accept. Continui sa te privesc cum treci pe langa mine grabit, in viata ta, in lumea ta, in iubirile tale, iar eu nu-mi mai intind aripile catre tine, glasul meu ce te chema e mut acum, am uitat sa dansez pentru ca nu imi mai aud nici macar propria inima....

Nu mi-a ramas decat sa ma mint ca am fost mai mult decat zbor....

Urasc momentul in care realizez ca incep sa traiesc din amintiri pentru ca in rest....totul este blank, este pauza, este liniste. Si ce imi ramane de facut in momentele astea? 

Amintirile....

Mirosul lui pe pielea ta, sarutul lui pe buzele tale, cuvintele, nerabdarea, dorinta, nebunia.....si toate cuprinse in amintiri. Pentru ca el nu este langa tine, el nu te atinge pe tine, el nu-ti vorbeste, el are rabdare, el si-a pierdut dorinta, el e calm....

Insa EL.....el nu rupe firul asta ce ne leaga, poate pentru ca nu stie cum, poate pentru ca este confortabil sa stie ca exista cineva la capatul lui, cineva care se trezeste cu gandul la el, care isi bea cafeaua cautand in ea gustul buzelor lui, care il poarta in suflet, care asculta melodiile "lor", care revine zilnic la locul de intalnire al "lor" in care singuratatea este asurzitoare....

Si tacerea este un raspuns dar eu nu sunt omul care sa merite ASA un raspuns....pentru ca eu nu mi-am tainuit iubirea, i-am strigat-o, i-am daruit-o......

De mi-ar vorbi.....oare as vrea sa aud ce are de spus?