06 iunie 2010

Not a "walk in the park"

A fost nevoie de 2 extraverale, mult somn si mintile in alta parte ca sa ma pot aduna pentru acest post.
De ieri ma simt complet neputincioasa iar starea asta se manifesta prin clipe in care pur si simplu plang, din nimic. De fapt, la baza este CINEVA, nu este chiar nimic. Nimic au fost pentru altii, care au decis ca viata lor poate continua linistita fara acel om mic mic pe care l-au parasit.
Ieri, pentru prima oara m-am oferit voluntar pentru a merge la cateva case de copii. Stiam ca nu sunt un om puternic, am crezut ca daca voi pune fericirea lor, zambetul lor mai presus de inima mea slaba voi reusi.
Insa, cat sa pot rezista la repetata intrebare: "Vrei sa fii mama mea?".
Copilasii aia se lipesc de tine ca de un vechi si drag prieten pe care nu l-au vazut cu anii. Apoi se prezinta frumos: " Eu sunt Catalina. Pe tine cum te cheama?"
Pe Catalina nu o voi putea uita. Catalina are 17 ani dar arata de 12. Pe 28 iulie implineste 18 ani. M-a chemat la ziua ei. I-am spus ca ma duc. Oare ma voi duce?
Catalina ma strange in brate tare tare, ma strange de mana si nu ma lasa sa plec de langa ea. Din cand in cand ma saruta pe frunte asa cum mama ei nu a sarutat-o vreodata. Sau imi saruta mana facandu-ma sa ma simt mica, neimportanta, mult mai mica decat ea.
DRaguta de ea m-a avertizat ca va plange cand vom pleca. Nu mi-a spus ca vom plange amandoua. Pe 28 iulie....ce i-as putea eu oferi?

0 comentarii: