Este o noapte grea, o noapte sura, o noapte potrivnica, o noapte in sufletul meu. Cate o stea mai sclipeste din cand in cand, atunci cand respiri in inima mea; si ceata, ceata din glasul tau mi-a aruncat in suflet urme de manastiri. Cate un vant de primavara se incolaceste in funii de intrebare: De ce? De ce ? De ce? se mana caii troieni spre Poarta Sarutului… Un copil tacut, mirat, trist, s-a rupt din mine si a plecat sa se joace de-a copilaria; corhoade de cuvinte si-au spulberat aripa lovita si ingerul albastru m-a indemnat sa plang. Apoi te-am prins de mana, m-ai ridicat usor, pe versul cel din urma al strofei de inceput. Mi-ai spus: „Te asteptam !” , zambindu-mi strengareste, cu coltul gurii usor ridicat.
„Te-am cautat in mine, in inima mea, urmele tale pe pielea mea, mirosul tau pe perna aceea pufoasa, care iti placea tie, te-am cautat in vise, in sertarele cu amintiri, in noptile albe petrecute pe balcon doar ca sa vad cate o stea….imi spuneai ca fiecare avem steaua noastra….trebuia sa o gasesc….."
Dragul meu drag.....

Asa cum spuneam in mini-postul anterior "Necazurile nu vin niciodata singure". De ce nu?
Imi ies din minti cand vad ca belele astea umbla in grup, ca pitzipoancele in mall. Sunt necazurile astea un fel de pitzi? Exista o lege nescrisa a Universului, care impiedica necazurile sa actioneze independent unul de altul?
Si mai ales, de ce eu?

"Un necaz nu vine niciodata singur". Subscriu. Revin. Asta daca nu dau peste alta belea.

Vineri. Weekend. Nu am chef de scris.
Nu ma intereseaza daca iti convine sau nu.