Luv it pentru un sfarsit de saptamana!! Enjoy!

Sunt, de fapt, asa cum nu multi ma stiu. Nu sunt rea, fara suflet, asa cum multi ma cred. Din contra, mi-as dori sa pot fi asa, sa pot spune "nu", sa pot pleca fara a intoarce capul, sa traiesc numai cu gandul la viitor.
Eu sunt omul care tine enorm la amintirile lui; omul care nu uita micile detalii, omul care iarta atat de usor doar pentru ca, la un moment dat a fost fericit, chiar si printre atatea minciuni.
Azi mi-am amintit de El. El care nu stia decat sa minta si sa insele. Atunci, eu de ce am avut momente in care am zambit alaturi de el? Atunci eu de ce pastrez in suflet clipe a caror siguranta nu o am?
Am pastrat de la El esarfa galbena pe care o dorise verde, am pastrat videoclipul melodiei "Gianna Nanini - Sei nellánima", am pastrat cuvintele din "Biagio Antonacci - Se Io, Se Lei" atunci cand nu a stiut altfel sa-mi spuna ca pleaca si ca nu a fost niciodata al meu.
Iar eu am ramas in drum, in acordurile "Volevo solo dirti che-Antonacci" iar esarfa galbena inca mai poarta mirosul fin al intrebarilor fara raspuns.
Si au trecut ani si oameni peste noi si totusi....doar de El imi este dor, dintre toti.

Este o noapte grea, o noapte sura, o noapte potrivnica, o noapte in sufletul meu. Cate o stea mai sclipeste din cand in cand, atunci cand respiri in inima mea; si ceata, ceata din glasul tau mi-a aruncat in suflet urme de manastiri. Cate un vant de primavara se incolaceste in funii de intrebare: De ce? De ce ? De ce? se mana caii troieni spre Poarta Sarutului… Un copil tacut, mirat, trist, s-a rupt din mine si a plecat sa se joace de-a copilaria; corhoade de cuvinte si-au spulberat aripa lovita si ingerul albastru m-a indemnat sa plang. Apoi te-am prins de mana, m-ai ridicat usor, pe versul cel din urma al strofei de inceput. Mi-ai spus: „Te asteptam !” , zambindu-mi strengareste, cu coltul gurii usor ridicat.
„Te-am cautat in mine, in inima mea, urmele tale pe pielea mea, mirosul tau pe perna aceea pufoasa, care iti placea tie, te-am cautat in vise, in sertarele cu amintiri, in noptile albe petrecute pe balcon doar ca sa vad cate o stea….imi spuneai ca fiecare avem steaua noastra….trebuia sa o gasesc….."
Dragul meu drag.....

Asa cum spuneam in mini-postul anterior "Necazurile nu vin niciodata singure". De ce nu?
Imi ies din minti cand vad ca belele astea umbla in grup, ca pitzipoancele in mall. Sunt necazurile astea un fel de pitzi? Exista o lege nescrisa a Universului, care impiedica necazurile sa actioneze independent unul de altul?
Si mai ales, de ce eu?